Naslavcea – Giurgiulești. Prima velo-expediție prin țară

Răsăritul desupra puncului extrem de nord al țării.

Cum a apărut ideea acestei călătorii.

Salutare prieteni! Sper că sunteți toți sănătoși!
Mai mult de jumătate de an a trecut de când am publicat aici ultimul articol. Pandemia și milioanele de restricții ne-au dat tuturor bătăi de cap. Anul acesta planificam să mergem în Portugalia, Cipru, Lebanon, Georgia, India.., dar le-am anulat pe toate. Nu regret pentru nimic, căci am avut timp pentru a descoperi țara noastră. Acum chiar pot zice că am cutreierat Moldova în lung și lat. Am călătorit cu mașina, pe jos și evident cu bicicleta, despre care vreau să vă povestesc în acest articol. Am material pentru mai multe articole, dar vreau să încep anume cu acesta.
Apropo, voi ați reușit să vizitați vreo țară nouă în acest an? Scrieți în comentarii vă rog!

Încă anul trecut ne-am gândit că ar fi bine să mergem undeva departe cu bicicletele, deoarece nu prea am avut experiență de a călători mai mult de trei zile, cu bagaje. Ne-am gândit la traseul Constanța(RO) – Istanbul – Odessa – Chișinău. Adică să mergem cu autocarul până la Constanța, de acolo să urcăm pe biciclete și pe litoralul Mării Negre să trecem România, Bulgaria și să ajungem în Turcia. Să stăm câteva zile în Istanbul, după care să trecem cu feribotul peste Marea Neagră până în Odessa și să urcăm iar pe biciclete până la Chișinău. Dacă la anul hotarele vor fi deschise, neapărat mergem pe acest traseu. 

Pregătiri.

Prinși de situație am rămas în țară și ne-am gândit la câteva trasee prin Moldova. Primul la care m-am gândit a fost Naslavcea – Giurgiulești, adică de la punctul extrem de nord, până la punctul extrem de sud. Cu ajutorul aplicației am desenat traseul, l-am ajustat, introducând mai multe regiuni și localități unde n-am fost niciodată și până la urmă m-am gândit că ar fi bine să includem și Dealul Bălănești, adică cel mai înalt punct al țării. După ce traseul a fost gata, am calculat bugetul și am propus câtorva prieteni. Ne-am adunat patru persoane, dornice de aventuri și am decis să plecăm în a doua jumătate a lunii august. 

Prima zi. Startul

15 august, la ora șase am ajuns cu microbuzul la Naslavcea. Am închiriat un microbuz pentru a ajunge anume dimineața la fața locului. Când am ajuns, era încă întuneric și cam răcoare. Am luat câteva minute pentru pregătiri și orientare în spațiu, după care am pornit. Am mers din centrul satului spre sud, spre Verejeni, ca să putem ajunge la dealul de unde se vede satul, Nistru și insula. La ieșire din sat am coborât la vale și am înghețat, apoi a urmat un deal, pe care l-am ridicat pe jos, împingând bicicletele și deja ne-am încălzit.  Am ajuns sus, cu vreo zece minute înainte de răsărit.

Pregătiți de drum.

Fiecare din noi și-a făcut poze, un selfie comun, postări pe rețele și am pornit mai departe. Nu aveam timp pentru relaxare. După planul meu nebun, spre seară trebuia să ajungem la Florești, parcurgând 125 km. Am luat-o pe cărarea de pe varful dealului, ce duce de-a lungul Nistrului spre următorul sat – Verejeni. Puțin chin, căci pe alocuri era greu nu doar de mers, dar și de împins bicicleta și am ajuns la pietrele de lângă Verejeni, de unde se vede calea ferată și Nistru. Am avut noroc să prindem un tren marfar, care tocmai trece pe acolo, venea din Ucraina. Puțin popas, câteva poze și am pornit mai departe spre Otaci. Pe drum am trecut satele Verejeni, Lencăuți, Vălcineț și am ajuns în orășelul Otaci.

Alt unghi. În drum spre Verejeni.
Malul opus e Ucraina.
Între Naslavcea și Verejeni.
Trenul, văzut de pe stâncile de lângă Verejeni.

Otaciul e un orășel specific. E al doilea oraș din țară, cu cea mai mare populație de romi. Primul fiind Soroca – capitala romilor din Moldova.  A doua oară eram în Otaci cu bicicleta și a doua oară mi-am spart roata. Ghinion… În afară de mine și Alexandru a avut câteva găuri, iar Sergiu ceva probleme tehnice cu transmisia la bicicletă. Am făcut un popas pentru ceai și repararea bicicletelor. Ne-a luat cam vreo oră să le rezolvăm pe toate. Din experiență știu, că în prima zi de drum apar cele mai multe probleme, cel puțin la mine așa a fost mereu.

Centrul orășelului Otaci.
Primele reprații.
Domnul din imagine, rom de origine, mai întâi s-a prezentat șef de poliție, apoi procuror, ca până la urmă să ne amenințe cu rafuială fizică din partea fiilor săi, din cauza că l-am trimis delicat nah, pentru că ne bătea la cap…

Am părăsit Otaciul și am luat-o pe malul Nistrului, trecând satele Calarașeuca și Unguri. Am ajuns în Rezervația Rudi – Arionești, unde am decis să ne abatem puțin de la traseu și să mergem prin pădure. Nu știam dacă este vreun drum pe acolo, dar am riscat. Am ridicat un deal nebun de vreun kilometru probabil, prin pădure, am trecut pe lângă satul Arionești și am ieșit la traseul Otaci – Soroca. Unul din scopurile acestei expediții a fost de a evita la maxim asfaltul și a merge pe drumuri de țară, câmpii și păduri. De aceea cum am ieșit la asfalt, am căutat să plecăm de pe el cât mai repede.

PRĂVĂLIE. Mi-a amintit de copilărie și de bunica, în satul căreia se spunea așa la magazinele cu marfă de uz casnic. Ceva specific nordului.
Multe case părăsite. Unele din ele sunt adevărate bijuterii.
Cuib de cocostârci.
Încă o căsuță frumoasă.
Rezervația Rudi-Arionești, Nistru și frontiera de stat.
Dealul cel nebun din rezervație, pe care l-am ridicat împingând bicicletele.

Era deja ora mesei, de aceea ne-am oprit în satul Pocrovca, raionul Dondușeni, la un local situat chiar pe marginea drumului, cu denumirea Pokrovskaia Usadiba. Meniul nu era tare bogat, plus pandemia, de aceea am luat ce aveau și bere.

După ce am luat masa, am mers pe traseu spre Soroca, ca mai apoi să întoarcem spre satul Teleșeuca, raionul Dondușeni. Am trecut prin Teleșeuca, apoi am intrat în raionul Soroca și am trecut satele Visoca și Dercăuți. După, urma raionul Drochia cu satele Cotova și Macareuca. În Macareuca planificam să vizităm biserica veche din lemn.

Barelieful de pe un perete al palatul de cultură din satului Visoca, raionul Soroca.
СЕЛЬМАГ. Arhitectură sovietică din anii 50, ai secolului trecut.
Administrația satului Cotova, Drochia, consideră că tricolorul din tablă cutată e frumos și patriotic(((
Biserica de lemn din saul Macareuca, Drochia. O bijuterie lăsată în voia soartei…
Priviți cât de drăguță e.
În loc să salveze biserica de lemn, pokii au construit alături una de piatră și i-au băgat niște geamuri din platic și tablă cutată…
Fața patrimoniului nostru.

Ne-am continuat drumul trecând prin satele Zgurița, Popeștii de Sus, Popeștii de Jos și am intrat iarăși în raionul Soroca. Se apropia apusul și deja era clar că în această zi nu ajungem la Florești. Ne-am străduit să mergem cât va fi posibil până nu întunecă. Am trecut satele Bulboci și Căinarii Vechi din Soroca, după care în sfârșit am intra în raionul Florești.

Nu-mi amintesc în care sat am găsit acestă căsuță drăguță.

O casă din satul Zgurița, raionul Drochia.

Când s-a făcut seară, eram în satul Izvoare. Am hotărât să ne instalăm corturile undeva prin apropiere. Am reușit să trecem și pe la magazin, care se închidea, căci era deja opt seara. Satul și-a luat denumirea de la izvoarele care se află acolo, cel puțin așa ne-au zis locuitorii satului. Am decis că anume acolo, lângă izvoare ne vom instala corturile, ca să avem apă pentru pregătirea mâncării și pentru spălat. Dar nu a fost să fie, izvoarele erau pline de mâl, din cauza secetei, iar locul era prea deschis, pentru a dormi în liniște. Am tras o fugă cu bicicleta prin apropiere și am găsit un loc cât de cât bun, pe malul Răutului și mai departe de văzul lumii. M-am întors după prieteni, am trecut pe la o fântână pentru a ne spăla și lua apă, după care am mers la locul găsit și la lumina lanternelor, ne-am instalat corturile. Am pregătit și ceva mâncare din produsele pe care le avem cu noi în genți. Am deschis un vin, am vorbit puțin și am mers la somn. Urma o nouă zi și cei 100 km planificați.

Conform datelor de pe Strava, în această zi am mers 105 km, 5 raioane, un oraș și 17 sate.

Traseul parcurs în prima zi.

Ziua a doua. Cel mai frumos loc de cort.

Ceasul a sunat la 5:45. Câteva minute am stat întins, după care am ieșit din cort. S-au trezit și băieții. Cineva pregătea dejunul și ungea lanțurile – procedură pe care o făceam în fiecare dimineață, iar cineva strângea corturile și făcea alte lucruri legate de mica noastră comună. Am luat masa, am făcut bagajele, am strâns gunoiul și am pornit.

Primul loc de cort. Malul râului Răut, de la marginea satului Izvoare.
Primul dejun.

După ce am ieșit din sat, am luat-o spre Florești, pe drumul de pietriș, care mai apoi a trecut în asfalt. A urmat satul Sevirova, după care am ieșit la traseul Bălți – Florești. Pe un asfalt aprope bun am ajuns în orașul Florești. Floreștiul a fost unul din cele cinci orașe – reședință de raion de pe malul drept, în care nu am fost niciodată până la acel moment. Am făcut o pauză pentru o cafea la o benzinărie de la intrarea în oraș, unde totodată ne-am încărcat puțin bateriile de la gadgeturi.

Intrare în orașul Florești, din direcția Bălți.
Urbanism de Florești. Pe mijlocul zonei pietonale, trece o țeavă de gaze, galbenă și oribilă.

Scurtă plimbare prin Florești. Orașul mi s-a părut dezvoltat, în afară de piața din centru, unde nu știu din ce cauză au băgat o Linella. Am mers pe câteva străzi, una dintre care era  pavată cu piatră veche, după care am ajuns lângă piață și fiind duminica, era destul de aglomerat. Am ieșit din oraș în direcția satului Ghindești. La marginea orașului am făcut o pauză, pentru poze și zbor cu drona. Am zburat deasupra Răutului și puțin deasupra orașului. Locurile sunt pitorești.

Centrul orașului și clădirea Consiliului Raional Florești.
Râul Răut la marginea orașului.
Intrarea în orașul Florești, direcția satului Ghindești.
Panorama orașului Florești.

După puțin asfalt am luat-o pe off-road de-a lungul Răutului și am ieșit în satul Bobulești. La ieșire din sat, în direcție traseului Chișinău – Soroca, am dat de un tunel vechi de piatră, prin care trece cale ferată. Evident că ne-am oprit pentru poze, dronă și chiar un live pe Facebook. Au urmat câțiva kilometri pe traseul Chișinău – Soroca, un traseu extraordinar, unde după șase ani de la deschidere, nici măcar marcajul nu s-a șters. Scopul nostru era să ajungem la berăria din satul Ghindești. 

Răutul lângă satul Bobulești.
Vedere spre satul Ghindești.
Calea ferată și tunelul.

Am ajuns la berărie, dar nu am avut noroc să gustăm berea lor, era ora 11, iar restaurantul se deschidea abia la 12. Am decis că o oră e prea mult, pentru a aștepta deschiderea. Am întrebat dacă ne pot vinde bere la pachet, dar nu a fost posibil, berea se vinde doar într-un magazin din Florești, iar pe teritoriul berăriei, berea o poți servi doar în restaurant.

ROCKSCOR BREWERY – berăria din satul Ghindești, Florești.




Așa arată clădirea veche.

Am mers mai departe, spre satul Cenușa. În afară de peisajele extraordinare de acolo, am găsit și un cimitir vechi la marginea satului. Nu am găsit nimic informație despre acel loc, în schimb localnicii ne-au zis că are peste 500 ani. Dacă cunoașteți ceva, scrieți vă rog în comentarii!

Satul Cenușa, raionul Florești.
Cimitirul vechi de la marginea satului Cenușa, Florești.
Era îngrijit și curat.
Malul Răutului lângă satul Cenușa.
Liniște și armonie.
Împrejurimile satului Cenușa și vedere spre satul Ghindești.

După Cenușa, a urmat un drum lung prin câmpii, până la satul Sârbești, care mi s-a părut foarte trist și sărac, comparativ cu alte sate din raionul Florești. Apoi a urmat satul Nicolaevca și un lac la marginea acestuia. Deoarece era ora amiezii, ne-am oprit pe malul acelui lac, ca să ne pregătim prânzul. Am ales un loc mai curat pe mal, căci restul era plin de balegă de vaci. În moment ce pregăteam produsele, s-a apropiat un om, care era reprezentantul proprietarului acelui lac. Având o oarecare experiență, eram pregătiți de ceartă, căci în multe cazuri anume așa și se întâmplă, dar omul a venit să ne invite lângă casa unde stau ei și unde era un loc amenajat pentru a ne pregăti prânzul. Evident că am mers, am pregătit mâncarea, am luat apă și ne-am spălat în lac careva haine. Toate acestea au durat aproximativ o oră, după care ne-am strâns bagajele, am lăsat locul curat și am plecat mai departe.

Casa de pe malul lacului, unde ne-am pregătit prânzul și ne-am odihnit.
Cineva din băieți pleacă la scăldat.
Am profitat de ocazie, pentru a ne spăla și usca hainele.

Am trecut de satul Drăgănești și ne-am îndreptat prin pădure și vii spre raionul Sângerei și satul Pepeni. Această porțiune de drum o consider una din cele mai frumoase din tot traseul nostru. Un drum perfect pentru MTB: pământ bine compactat, copaci care te apără de soare, vie, multă verdeață și panorame frumoase spre satul Alexeuca.

Câțiva struguri, culeși la marginea satului Alexeuca.

Peste o oră eram la Pepeni. Am evitat strada principală și am hoinarit puțin prin ulicioarele înguste și încurcate ale satului. La ieșire din sat ne aștepta o pantă cu peste 25 grade înclinație și o lungime de peste 1,5 km. În schimb după aceasta am fost răsplătiți cu o vale de câțiva kilometri, unde am recuperat timpul pierdut mergând cu peste 50 la oră. Am ieșit în satul Prepelița și la traseul Bălți – Chișinău. O mică pauză, după care am mers puțin pe asfalt, ca la Bănești să facem dreapta spre Telenești.

Drumul spre Telenești a fost ușor și aproximativ peste o oră eram deja la intrare în oraș. Teleneștiul la fel ca și Floreștiul a fost unul din orașele – reședință de raion, în care am fost pentru prima dată. Mai rămâneau încă trei: Basarabeasca, Ceadîr-Lunga și Taraclia.

Ajunși la Telenești, am căutat un local pentru prânz, dar nu a fost atât de ușor. Orașul e foarte mic și localuri nu prea sunt. Din cele două pe care le-am găsit, ambele erau închise. Ne-am ales cu o kebabarie, pe care ne-au recomandat-o niște fete. Am mâncat, ne-am aprovizionat cu cele necesare la Linella, noroc că această rețea există peste tot și am pornit în direcția satului Budăi. La ieșire din Telenești, iarăși ne aștepta o pantă.

Centrul orașului Telenești.

Am ajuns în Budăi când se făcea seară. Ne-am oprit la un magazin pentru a procura apă și totodată am întrebat oamenii de acolo, unde am fi putut găsi un loc pentru cort, ca să fie și apă alături. Au încercat ei să ne explice ceva, dar am înțeles că e prea departe și am renunțat. Trebuia să căutăm un loc la marginea satului. Când treceam prin sat, s-au luat după noi doi băieți de vreo 10 ani, pe biciclete. Ne-au petrecut până la marginea satului și ne-au arătat o fântână, lângă care ne-am spălat. Am luat-o spre pădure pentru a găsi loc de cort, dar nu era o opțiune bună, căci pădurea crește pe pantă. Întâmplător am dat de o vie, ascunsă după copacii de pe marginea drumului. Am coborât acolo și prin întuneric ne-am instalat corturile și am băut deja după tradiție o sticlă, sau chiar două de vin. Deoarece era întuneric, abia dimineața am văzut în ce loc frumos am dormit. I-aș dat primul loc la capitolul frumusețe dintre toate locurile unde am dormit în această călătorie.

Acesta a fost a doua zi de expediție cu 95 km, 3 raioane, 2 orașe, 12 sate și mulți oameni minunați. 

Traseul parcurs în a doua zi.

Ziua a treia. Ziua dealurilor și despărțirii.

Ca și în celelalte zile ne-am trezit devreme, până la răsărit. Am prins un răsărit deosebit. Primele raze de soare pătrundeau printre copaci, vie și dau acelui loc un farmec special.

Locul fermecat din vie.

Am pregătit dejunul și ne-am strâns lucrurile. Ca de obicei am verificat ca locul să rămână curat. Ne aștepta o zi plină de dealuri, fiindcă raioanele Călărași și Nisporeni sunt cele mai deluroase zone din țară. Spre seară palnificam să ajungem pe Dealul Bălănești.

Dejunul.

Ne-am întors spre sat și fântâna lângă care ne-am spălat aseară. După baia de dimineață cu apă rece din fântână, am pornit. Ne-am abătut puțin de la traseu și în loc de drumul pe care l-a desenat aplicație, am luat-o prin vie. Am fost răsplătiți cu niște peisaje extraordinare, dar și am scurtat puțin drumul. După vreo cincisprezece minute eram deja în vale, la traseul de pietriș, care ducea spre M-14(betonka). Cele mai nepotrivite drumuri pentru călătoriile cu bicileta, sunt anume drumurile de pietriș. E greu de mers, iar mașinile care trec pe alături ridică nori de colb. La o bucată de drum am făcut o pauză, căci am zărit un cârd de corbi, care ciuguleau ceva pe un câmp și am vrut să-i speriem puțin cu ajutorul dronei. Dar corbii au zburat, încă până am ridicat drona în aer. În schimb ne-am concentrat asupra unei cirezi de vaci, care păștea partea cealaltă de drum. Am plecat mai departe și am ieșit la traseul M-14.

Vaca cu mare atenție examenează drona.

Am parcurs câțiva km pe asfalt în direcția nord, după care am întors la stânga spre satul Hoginești, unde aveam de gând să vizităm Casa Olarului, dar cu regret locul era deschis pentru vizitatori, doar în weekend, dar noi am venit luni. Am făcut cale întoarsă și am mers mai departe spre satul Veverița și mănăstirea de acolo. Planul era să ajungem până la masă la mănăstire.

Casa Olarului, din satul Hoginești, raionul Călărași.

Am ajuns în satul Dereneu, unde am făcut prima pauză pentru un ceai. Ne-am oprit la un magazin în centru satului. Cu toate că era luni dimineață, lângă magazin erau o mulțime de bărbați, care serveau bere.

Stația din satul Dereneu, raionul Călărași.
O poartă frumoasă și singuratică.
Stickerul nostru, pe poarta unui magazin din Dereneu.

După Dereneu a urmat satul Bularda – un sătuc micuț, pe străzile căruia am văzut doar un om, cu toate că datele arată că satul are în jur de 100 locuitori. Satul ne-a provocat tristețe… Nici dansul pe pe scena casei de cultură, care e părăsită și se risipește și nici peisajele frumoase din jurul satului, nu au alungat acel sentiment neplăcut.

Vedere spre sătucul Bularda, raionul Călărași.
Casa de cultură din satul Bularda. Satul arată cam la fel.

Drumul trecea prin câteva păduri, dar cu multe dealuri, am ajuns în satul Palanca, raionul Călărași, pe care l-am trecut fugitiv, ca să ajungem în satul Leordoaia. Pe tot parcursul traseului mi-am notat pe hartă satele și locurile, care m-au impresionat cel mai mult. Leordoaia e unul din acele locuri. Satul e înconjurat de păduri și dealuri. Iar un cartier mai îndepărtat al satului, dacă se poate așa de zis, se află chiar în pădure. Am primit o plăcere deosebită. Am întâlnit niște copilași care se jucau în pădure, am vorbit puțin cu ei.

Sergiu și Sergiu, pe dealurile din raionul Călărași.

După Leordoaia ne aștepta un drum prin pădure și o pantă de câțiva km. A fost foarte greu, mai ales că fiecare din noi avea o încărcătură între 12 și 20 kg. După ce am ridicat acele dealuri, ne aștepta o vale turbată, care ne-a ars binișor plăcuțele frânelor. Spre final am coborât în satul Veverița și ne-am oprit la mănăstirea de acolo.

Mănăstirea Veverița. Aceași istorie ca și cu biserica de lemn din Macareuca și multe alte obiecte ale patrimoniului nostru. Au lăsat în paragină o clădire veche, ca alături să construiască una nouă, care nu are nicio valoare.
Foarte trist.
Patrimoniul nostru.

Era trecut deja de ora mesei, de aceea după o scurtă plimbare pe teritoriul mănăstirii, ne-am așezat să pregătim prânzul. Noroc că aveam tot ce trebuie, plus am mai făcut rost de niște gogoșari din grădina mănăstirii. Am făcut cunoștință cu o fată din sat, care locuia chiar lângă mănăstire și a fost de acord să pună la încărcat bateriile de la gadgeturile noastre.

Prânzul nostru modest.
Toate lucrurile și tehnica noastră.

După masă Sergiu, adică unul din ei, căci erau doi, a zis că ne părăsește și pleacă acasă. Am coborât din sat spre traseul Chișinău – Ungheni și am ajuns în satul Bahmut, unde ne-am luat rămas bun de la Sergiu, care aștepta mașina și ne-am continuat drumul deja în trei. În mijlocul satului am făcut dreapta spre Rezervația Științifică „Plaiul Fagului”. Drumul până acolo a fost la fel de greu, ca și toate drumurile din acea zi.

Alexandru și arborii seculari din rezervația „Plaiul Fagului”.

Am intrat pe teritoriul rezervației fără careva probleme. Paza ne-a deschis poarta și doar ne-a întrebat încotro mergem. Ni s-a deschis o altă lume, total diferită de tot ce am văzut în acea zi. Un teritoriu imens, amenajat, cu arbori seculari, câteva lacuri și o pădure curată.

Unul din lacurile din rezervație.
Pare foarte curat.

Ne-am oprit pe malurile unuia din lacurile de acolo pentru a face poze, dar la un moment dat a apărut un domn cu sindrom de boss, care a zis că nu avem dreptul să facem poze. Evident că a fost trimis delicat cât mai departe. Nu înțeleg care e faza cu restricțiile acestea, mai ales dacă e teritoriu de stat și este întreținut pe banii cetățenilor? Mai târziu iarăși l-am întâlnit și iarăși am avut conflict când am mers fără voia lui să vedem cerbii de acolo. L-am ignorat total și chiar am ridicat drona pentru câteva poze.

Unul din cerbii care locuiesc pe teritoriul rezervației.
Rezervața văzută de sus.
Alt unghi.

După toate acestea am străbătut rezervația, am ieșit în satul Rădenii Vechi și ne-am continuat drumu spre Bălănești. Peste vreo două ore eram în satul Milești, după care urma Bălăneștiul. Ni se părea că nu mai ajungem la destinație, practic tot acest segment de traseu a fost o pantă.

În sfârșit după mult chin, colb și căldură am ajuns la Bălănești. Am făcut o pauză de jumătate de oră la un magazin, unde am băut apă, care se terminase pe drum, am mâncat câte ceva, ne-am aprovizionat cu cele necesare pentru seră și iarăși ne-am încărcat bateriile gadgeturilor. Ne aștepta ultima încercare pentru această zi – Dealul Bălănești. Urma să-l ridicăm pe jos, împingând bicicletele. Până a începe urcarea pe deal, am trecut pe la o fântână, ca să ne spălăm, dar în zadar, căci până sus eram iarăși transpirați. Urcarea a durat cam vreo 30-40 min. Sus am găsit o fântână, lângă care ne-am spălat din nou. Eram pe cel mai înalt punct al țării – Dealul Bălănești, care are o înălțime de 429 m deasupra nivelului mării.

Locul de cort pe cel mai înalt punct al țării.

Am instalat corturile, am mâncat și ne-am așezat să ne odihnim cu o priveliște frumoasă. După apus au început să se vadă luminile orașului Iași. Din acel loc până la Iași sunt vreo 70-80 km, dacă luăm pe linie dreaptă.

Această zi ne-a adus 75 km, dar care pot fi considerați ca 175, 4 raioane și 10 sate. 

Traseul parcurs în a treia zi.

Ziua a patra. Cea mai liniștită zi.

Ne-am trezit dis de dimineața, că să prindem răsăritul în cel mai înalt punct al țării. După o mică sesiune foto, am pregatit dejunul, ne-am strâns lucrurile.

Dimineața pe Dealul Bălănești.
Răsăritul.
Închipuiți-vă că sunteți într-o țară mult mai dezvoltată decât Moldova și ați urcat în cel mai înalt punct al acestei țări. Ce așteptați să vedeți acolo? Un indicator, ceva informație, un spațiu amenajat, așa? Ce vezi în Moldova după ce urci acești 430 m pe Dealaul Bălănești? Antene…

Coborâți de pe vârful Moldovei, am căutat un loc pentru igiena de dimineață, deoarece pe vârful dealului Bălănești e cam complicat cu apa. Am mers la vale câțiva kilometri până am dat de un izvor, la intrare în satul Căbăiești, raionul Călărași. Anume datorită acestui izvor și împrejurimilor, mi s-a memorat acest sat, unde ne vom întoarce din nou peste un timp pentru a face drumeție. Am poposit puțin la acel izvor, ne-am aprovizionat cu apă și am mers spre centrul satului, unde am băut câte un ceai la un magazin.

În drum spre Căbăiești.
Împrejurimile satului.
Centrul satului Căbăiești și magazinul unde am servit ceai.

După câteva dealuri nebune pe care le-am ridicat împingând bicicletele la ieșire din Căbăiești direcția Ciorești pe off-road, au urmat câțiva kilometri de vale, cu priveliști extraordinare spre pădure, câmpii și satul Ciorești. Am trecut fugitiv Cioreștiul și am ieșit la asfalt.

În apropiereaa satului Ciorești.
Ieșirea din satul Ciorești, direcția satului Lozova.

Urma să mergem spre satul Lozova, r-ul Strășeni. Pe drum spre Lozova, am intrat în satul Dolna, unde am vizitat Conacul Zamfir Ralli-Arbore și muzeul lui Alexandr Pușkin. 

Satul Dolna și indicatorul spre conac.

Mai jos vedeți mai multe poze a conacului și muzeului:

Clădirea principală a complexului, unde e situat muzeul lui Pușkin.
Terasa casei.
Ce bine că nu au băgat niște geamuri din plastic. Respect pentru așa ceva!
Una din camerele unde a locuit Pușkin.
Hallul principal.
Masa aranjată ca în secolul 19.
Portretul fetei de origine romă, de care a fost îndrăgosti Pușkin și datorită căreia a fost scris poemul „Țiganii”.
Monumentul poetului.

Ajunși la Lozova, am căutat un loc unde să mâncăm, deoarece era deja ora mesei. Până cutreieram străzile satului în căutarea localului, de noi s-a aninat un copil de vreo 10 ani, care la fel era pe o bicicletă. A cerut niște bani pentru înghețată. Am spus că îi dăm ceva bani, doar cu condiția că ne petrece până la un local unde putem mânca. Băiatul ne-a petrecut până la traseu, unde ne-a arătata o cantină. I-am dat 15 lei pentru lucrul său. Cantina e situată chiar la marginea traseului ce duce spre Nisporeni. Mâncarea e ieftină și proaspătă. Am luat o oră pentru masă și încărcarea bateriilor, după care ne-am continuat drumul în direcția Hîncești.

Ieșirea din Lozova a fost complicată, deoarece urma să mergem pe un drum de pietriș, pe care cu mare viteză circulau camioane, care ridicau nori de colb. După ce am trecut aproximativ 75 procente din acel drum, an decis să scurtăm drumul ca să ieșim la traseul Leușeni și să o luăm prin codri. De fapt a fost ideea mea, nu chiar bună totuși… Deja aveam o glumă: când eu propuneam să scurtăm drumul, urma o aventură, sau un trash ceva) Așa și a fost! După o oră de învârteală prin codri, am ieșit fix în același loc, pe unde am intrat, fiindcă nu am găsit calea scurtă. În schimb am descoperit o pădure frumoasă. În fiecare lucru poți găsi ceva pozitiv. Nu știu dacă băieții sunt de aceeași părere)))

Rătăciți prin codrii de la Lozova.
În schimb am mai văzut un colțișor frumos de țară.
Spre mirarea noastră, pădurea era curată.

Am ieșit la traseul Chișinău-Leușeni, ca după câțiva kilometri să întoarcem din nou pe off în direcția satului Ciuciuleni, raionul Hîncești. Am ajuns în sat, unde am servit următorul ceai și din nou am încărcat bateriile gadgeturilor. Satul e destul de mare, cel puțin întins, iar toate magazinele sunt situate în centru. Cum ajung locuitorii din margine, la magazin și cât timp le ia, nu e clar…

Au urmat satele Drăgușeni, Stolniceni și Logănești, după care în depărtare s-a zărit orașul Hîncești. 

Spre Hîncești.
Centrul orașului Hîncești.

Am ajuns la Hîncești aproape de orele 7. Am luat cina într-un local din oraș, am făcut careva cumpărături la supermarket și am mers să ne căutăm locul de cort. Riscam să fim prinși de întuneric, de aceea am decis să ne instalăm corturile la marginea orașului, ca să mai avem timp pentru vin și discuții. Am ales cel mai romantic loc din toată călătoria noastră: cimitirul de la marginea orașului, direcția Cimișlia. Ne-am instala corturile la câteva sute de metri de gardul acelui cimitir. După ce am terminat cu toate treburile, ne-am ocupat de cel mai plăcut: vin, discuții și glume.

Vecinii noștri din acea seară.
Locul de cort.

Ziua a fost bună și mult mai liniștită decât zilele precedente. Am mers 79 km, am trecut 4 raioane, un oraș și 8 sate. 

Traseul parcurs în a patra zi.

Ziua a cincea. Sudul.

Am avut o noapte liniștită și ne-am odihnit bine, chiar dacă am dormit lângă cimitir. Unicul deranj, au fost camioanele care toată noaptea circulau pe traseu. Ne aștepta o zi mai liniștită, cel puțin speram să fie așa, deoarece sudul e mai puțin deluros. După respectarea tuturor procedurilor matinale, am coborât la traseu. În aproximativ trei ore eram deja la intrare în orașul Cimișlia, trecând mai întâi satele Bozieni din raionul Hîncești, Valea Perjei și Ecaterinovca din raionul Cimișlia. 

Intrarea în orașul Cimișlia, direcția Hîncești.

În Cimișlia am mai fost de câteva ori, de aceea nu am pierdut mult timp pentru a face cunoștință cu orașul. Am făcut un popas mic la Bemol, unde am servit câte o cafea, apoi ne-am oprit la un local chiar din centrul orașului, unde am mâncat, ne-am încărcat bateriile și am planificat traseul pentru restul zilei. Planul a fost să ajungem până seara la Ceadîr-Lunga. Urma să mergem în direcția Basarabeasca, o regiune nouă pentru mine și Sergiu.

Centrul Cimișliei e transformat într-o parcare mare.
Ca să mergi prin centrul Cimișliei, trebuie să ștergi tot colbul de pe mașini.

Traseul care leagă Cimișlia și Basarabeasca e relativ bun, de aceea în două ore am trecut jumătate din el. Până a ajunge în orașul Basarabeasca am trecut satele Bogdanovca Veche, Iordanovca și Abaclia. În Iordanovca am făcut o pauză pentru ceai și am discutat cu câțiva locuitori ai satului. S-au plâns pe condițiile grele de viață, problemele sudului. Ne-au zis că de când a început pandemia stația de cale ferată Basarabeasca, care e un nod feroviar important, a avut de suferit foarte mult. Din cauza aceasta au suferit și ei, angajații căilor ferate.

Istoria acestor oameni și peisajele din jur, ne-au lăsat nu cele mai bune sentimente. Natura acestei regiuni e mult mai săracă decât regiunile de unde veneam noi. Plus la toate arșița din vara trecută a mai agravat situația. Satele sunt mult mai sărace și aceasta se observă cu ochiul liber. 

Ar fi putut fi ceva frumos, dacă nu ar fi băgat atâta patriotism.
Albia unui râu.
O căsuță părăsită.

Am intrat în Basarabeasca și am rămas șocați. Dacă n-ar exista orășelul Căinari din raionul Căușeni, aș plasa Basarabeasca pe primul loc la capitolul “localitatea în care nu aș vrea să mă mai întorc niciodată”. Totul e foarte rău: sărăcie; multe case și apartamente părăsite; clădiri părăsite; lipsă de infrastructură elementară și multe alte probleme care în restul orașelor din țară nu sunt atât de evidente. Nu am găsit un local unde să mâncăm, de fapt era o cantină chiar în centru, dar mirosul care venea de acolo, ne-a alungat dorința de a intra. Ne-am luat ceva produse de la Linella și ne-am așezat să mâncăm în curtea unui bloc, unde am avut următorul șoc de la cele văzute. 

O poză făcuta din mers la intrare în Basarabeasca.
Fostă clădire administrativă, sau indusrială, acum arată așa.
Clădirea Consiliului Raional Basarabeasca.
În schimb biserica e mare și frumoasă. Ce mai trebuie omului pentru fericire.
Casa de Cultură din Basarabeasca.
Tot clădirea casei de cultură.
Curtea blocului unde am mâncat. Copii se joacă printre bucăți de beton și bare de metal înfipte în pământ, rămase încă de pe timpurile sovietice.
Rămășițile Uniunii Sovietice.

Basarabeasca ne-a provocat sentimente de depresie amestecată cu disperare. De aceea am fugit cât mai repede de acolo. 

Am mers pe un drum de pietriș, la fel de rău ca și tot ce ne înconjura în acea regiune. Traseul e situat chiar la hotarul cu Ucraina. După puțin chin pe acel pietriș, am ieșit la asfalt. Peste câteva ore eram în orășelul Tvardița. De ce Tvardița are statut de orășel, pentru noi a fost o enigmă, mai mult seamănă a sat. Iarăși ne-am oprit la o benzinărie pentru un ceai și încărcarea bateriilor. 

Hotarul moldo-ucrainean. Putem spune că am fost peste hotare.
Stație în orășelul Tvardița. Draguț.
Asfalt proaspăt. Traseul ce leagă Tvardița și Ceadîr-Lunga.
Turma de oi și capre. Peisaj sudic.

După orele șase am intrat în Ceadîr-Lunga. Ca și Basarabeasca, acest oraș a fost în lista orașelor în care nu am fost până la acel moment. Am mers puțin pe străzile orașului, după care am ajuns la autogară, care a fost recent renovată, unde am servit cafea cu niște patiserie.

Am făcut o mică baie la un izvor la ieșire din Ceadîr-Lunga după care ne-am apucat să căutăm locul de cort. Am mers încă câțiva kilometri în direcția Taraclia, după care am întors de pe asfalt pe off și ne-am instalat corturile nu departe de lacul de lângă satul Corten. Am găsit o pădurice mai liniștită și curată, căci restul erau locuri ori prea deschise, ori prea murdare. 

Frizeria Kapriz, din Ceadîr-Lunga. Ați merge la o coafură aici?

Ne-au uimit oamenii din sud, în special găgăuzii. Practic fiecare a doua mașină ne claxona ca să ne salute, iar unii chiar se opreau, ne întrebau de unde venim și încotro o luăm. La fel ne întrebau dacă avem nevoie de ceva… Plăcute chestii! 

Seara după tradiție am petrecut-o la o discuție. Aveam cu noi și o sticlă mică de Jagermeister, procurată la promoție de la Linella.

Trolling pentru Sergiu, care douaă zile în urmă a decis să ne părăsească.

Această zi ne-a adus 110 km, 3 raioane, 3 orașe dintre care 2 noi și 8 sate. 

Traseul parcurs în a cincea zi.

Ziua a șasea. 39 de găuri și mult vin.

Eram relaxați, căci eram în sud, dar aceasta însemna că suntem  aproape de finiș. După ce am părăsit locul de cort, am ieșit la asfalt și am intrat în satul Corten, unde ne-am oprit la o fântână, pentru procedurile de igienă și pentru e ne spăla careva haine.

Dimineața zilei a șasea.
O fântână la ieșire din UTA Gagauzia și intrare în raionul Taraclia. Se pare că nu are nimic deosib…
Dar se pare că bașcanul regiunii, doamna Vlah, nu a ezitat să-și facă piar.
Kazaiak, ultimul sat din Gagauzia. Intrăm în raionul Taraclia.

Am continuat drumul pe asfalt până în orașul Taraclia, trecând prin satul Cazaclia. Taraclia a fost ultimul oraș(reședință de raion), unde nu am fost până la acel moment. Astfel, personal am vizitat toate regiunile Republicii Moldova de pe malul drept al Nistrului, inclusiv fiecare oraș(reședință de raion). Mi-au rămas patru regiuni și patru orașe de pe malul stâng: Camenca, Râbnița, Grigoriopol și Slobozia. Cum trece pandemia, cum plec să le vizitez. 

Raionul Taraclia, regiunea bulgarilor din RM.

Taraclia mi s-a părut un oraș bine dezvoltat, cu toate cele necesare. Am stat în centru la o cafenea, unde am servit cafea cu patiserie. Cafeaua a fost oribilă. Am discutat puțin cu locuitorii orașului, care în majoritate sunt bulgari și un procent mai mic găgăuzi. Ca de obicei ne-au întrebat de unde venim și încotro mergem, la fel ne-au invitat la ei, în cazul în care avem timp. Am refuzat, deoarece până seara planificam să ajungem la Vulcănești, unde eram așteptați la Vinăria KaraGani. 

Întreprinderea „Vinuri de Taraclia”. Toate vinurile pe care le-am gustat de la ei, pot fi aociate cu această clădire.
Domnul mi-a permis să-i fac o poză.
Clădirea Consiliului raional Taraclia.
Centrul orașului Taraclia – un câmp imens de beton.
Scenă decorată cu culorile steagului Bulgariei.

O mică plimbare prin centru după care ne-am urmat drumul în direcția Vulcănești. Am trecut satele Aluatu și Chirilovca, după care am ajuns în satul Ciumai. Am făcut o pauză, căci pe drum am întâlnit o tarabă cu harbuji și zamoși. Am mers 500 km ca abia în sud să gustăm așa ceva. Am discutat puțin cu vânzătorul, un băiat de 20 ani. Ne-a povestit despre viața agricultorilor din sud și ni s-a plâns de corupția înaltă, mai ales din parte poliției, care mereu îi controlează și cer mită, pentru comercializarea produselor agricole, chiar dacă aceștia au toate actele necesare. 

Stepă.
Părăsim Taraclia și ne îndreptăm spre Vulcănești.
Priviți la acestă minune.
Mi-am făcut un prieten nou.

Ieșind din Ciumai, am mers câțiva kilometri pe asfalt, după care am întors pe off-road, cu gândul că vom scurta drumul, dar și vom ocoli porțiunea de drum care era în reparație. Am mers pe acolo anul trecut, când călătoream prin sud și a fost un adevărat coșmar. Am ieșit de acolo plini de colb, până și în genți era colb. Dar decizia de a ocoli, până la urmă nu era chiar bună. În schimb am avut o aventură interesantă. 

Via de lângă satul Greceni.

După un drum bine compactat de-a lungul frontierei cu Ucraina, trebuia să întoarcem spre Vest, dar drumul se termina la marginea unui câmp, după care urma o pădurice, care părea de netrecut, mai ales cu bagaje. Am ridicat drona, ca să vedem ce este partea cealaltă de pădurice și pe unde putem trece. Am văzut că imediat după acea fâșie de pădure, era calea ferată, dar am observat și o mică trecere printre copaci. Am împins bicicletele în direcția trecerii și am reușit. După, am trecut calea ferată și pe niște cărări am ajuns la marginea satului Greceni. Ne-am oprit acolo pentru a rupe niște struguri dintr-o vie. S-a ridicat un vânt puternic care aducea niște nori negri, am decis să mergem. După câteva sute de metri, practic la toți odată s-au dezumflat roțile. Când ne-am oprit să le verifică, am observat o mulțime de spini înfipți în cauciucuri. Erau spini de salcâm, pe care i-am înhățat în acea pădurice. Am început grabnic a scoate cauciucurile pentru a le repara. După ce le montam la loc, roțile iarăși cedau, fiindcă undeva mai rămâneau vârfuri de spini, pe care nu-i găseam. Norii se apropiau și începea a bureza, dar nouă nu ne reușea să lipim toate găurile. Am decis să mergem așa, adică eu și Sergiu, deoarece la Alexandru cauciucurile erau ok. Ne opream periodic și umflam roțile, dar după câteva minute acestea cedau din nou.

Am mers pe off paralel hotarului cu Ucraina, repetând conturul acelei porțiuni a Moldovei. Am ieșit la asfalt, unde iarăși a fost nevoie să lipim găurile. Am mers așa câțiva zeci de kilometri, până la intrare în Vulcănești, unde iarăși am umflat roțile. Ne-am oprit în centrul orașului, într-un parc, unde am scos cauciucurile, le-am examinat bine și parcă am încleiat toate găurile. Total, pentru trei persoane, am avut 39 găuri. Deci, în loc să scurtăm și să câștigăm timp, am pierdut o grămadă de timp și nervi. Dar până la urmă a fost o aventură, despre care ne amintim cu umor. 

Centrul orașului Vulcănești.
Așa arăta una din camerele de la bicicleta mea.

Am ajuns la KaraGani cu întârziere de vreo 3 h, față de timpul planificat. Dar am fost întâmpinați ca de obicei, ca niște oaspeți dragi. Am fost serviți cu câteva feluri de vin și mâncare tradițională găgăuză. A fost bine și chiar ne-am relaxat, după stresul de câteva ore. 

Vinăria KaraGani, din orașul Vulcănești.

Hai să facem o mică excursi prin curtea vinăriei.

Am fost primiți cu așa o masă. Eram foarte flămânzi.
Un vin licoros, cu care ei se mândresc. Merită gustat!
Beciul cu vinurile îmbuteliate.
Poloboacele cu vin în procesul de maturare.
Rafturi cu sticle.
Curtea vinăriei.
Dragoste.

Nu am stat mult la ei, căci trebuia să ieșim din oraș și să căutăm loc de cort. Am luat de la ei câteva sticle de vin, una dintre care a fost băută chiar în acea seară, iar restul au călătorit cu noi până acasă. 

Părăsim Vulcăneștiul.

Am mers în direcția Cahul. Am ieșit din oraș pe drumul vechi, pavat. Imediat ce am trecut acel drum, am zărit un loc potrivit pentru cort. Era nu departe de drum, dar totodată ascuns de privirile celor care treceau pe alături. În afară de acesta, abia când s-a făcut întuneric am observat panorama care se deschidea de acolo spre orașul Vulcănești. Era liniște și pace. După ce am instalat corturile, am deschis sticlă de vin KaraGani, ne-am așezat cu fețele spre oraș și am stat la discuții câteva ore. Era ultima noapte în care dormeam în corturi și ultima petrecută împreună. Mi-a fost puțin trist.

Vulcăneștiul văzut noaptea, de la locul unde ne-am instalat corturile.

Această zi ne-a adus 76 km, un raion și regiunea Gagauzia, 2 orașe, 5 sate și 39 găuri în cauciucuri.

Traseul parcurs în a șasea zi.

Ziua a șaptea. Ultima zi.

Eram pe ultima sută de metri, mai bine zis ultimii 50 km, care trebuiau parcurși pe asfalt, de la Vulcănești, până la Giurgiulești. Am avut și o dimineață foate frumoasă.

Răsăritul din ultima zi.
Primele raze de soare și panorama orașului Vulcănești.
Răsăritul și drumul pavat.
În ultima noapte am dormit afară, sub stele.




Nou membru al echipei.

Părea că nimic nu ne poate da peste cap planul de ajunge la destinație până la masă, dar plimbare de ieri prin pădurice, ne-a da bătăi de cap și în această zi. Când am mers să verific roțile, am observat că ambele erau dezumflate. Am încercat să le umfl și ambele cedau momental. Ieri când pe parcursul traseului umflam roțile de zeci de ori, am rupt ventilele pentru umflare ale camerelor. Au apărut microfisuri, care peste noapte au cedat. Aveam doar o cameră pentru schimb și atât. Faptul că eram în apropierea unui oraș, ne-a dat speranțe.

Aveam de ales între a pleca în oraș și a încerca cumva să repar camera, sau să caut una nouă și a doua opțiune era să merg la gară și să plec acasă, lăsând băieții să ajungă la finiș fără mine. Evident că am ales prima. Am luat bicicleta lui Sergiu și am șters-o spre Vulcănești. Am întrebat de locuitori unde pot găsi o stație de vulcanizare. Era prea devreme și stația încă era închisă. Apoi am mers la piață cu speranța de a găsi pe cineva care vindea piese pentru biciclete. Oamenii din piață mi-au dat numărul de telefon al unui domn, care vindea piese, dar acela nu a răspuns. Am mers prin oraș și am găsit un magazin cu piese pentru motociclete și biciclete, dar se deschidea tocmai la ora 9. Aveam de aștepta o oră și jumătate. Până una alta, m-am întors la stația de vulcanizare, care deja s-a deschis, dar băiatul de acolo a zis că nu poate repara așa ceva. Am rămas cu speranța la acel magazin. Am mers să beau o cafea undeva și să fac niște poze a orașului. Apropo, în Vulcănești nu găsești cafea normală…

Cafea și baclava, până aștepam să se deschidă magazinul cu piese.
O clădire din oraș. Nu am reușit să citesc ce se află în interior. Geamurile din plasti arată mega-oribil.
În sud Lenin e peste tot și Vulcăneștiul nu e o excepție. Aici e de aur.

La ora nouă mi-am cumpărat camera, era unica de mărimea 26 și imediat am zburat spre locul de cort. Până eu am lipsit, băieții au reușit să strângă totul și chiar să se bronzeze. Repejor am schimbat camera, am umflat roțile și plin de bucurie că pot continua drumul, am plecat. 

Drumul pavat de la intrarea în oraș, direcția Cahul.
Ne-am continuat drumul.

Drumul nu era greu. Aveam asfalt, câteva dealuri și vânt în spate. Mergeam în medie cu 25 km la oră. În aproximativ două ore, eram deja în apropierea satului Slobozia Mare, raionul Cahul, unde am dat de o turmă de oi. Ne-am oprit să o filmăm, deoarece mai aveam baterie la dronă. Am făcut cunoștință cu cei doi tineri care pășteau turma și ei ne-au permis să filmăm. Până la urmă ne-am împrietenit și pe rețelele de socializare. 

Am intrat în satul Slobozia Mare, unde am făcut o pauză la ceai și am încercat să filmăm lacul Beleu. Dar din cauza vântului puternic nu am riscat să trimitem drona mai aproape de lac, de aceea am făcut doar câteva cadre din regiune traseului.

Lacul Beleu, în apropierea satului Slobozia Mare, raionul Cahul.
Prutul și calea ferată între satele Cîșlița-Prut și Giurgiulești.
Prutul. Parte cealaltă e România.

A umat satul Cîșlița-Prut, după care am intrat în satul Giurgiulești. Am luat-o pe centură ca să ajungem în port. Am ajuns la port și am văzut că nu avem ce face acolo, adică lângă terminalul marfar și ne-am întors înapoi spre sat.

În apropierea portului…(
Podul peste Prut, care leagă RM de județul Galați.
Mult gunoi…(

Când treceam peste calea ferată, am auzit o lovitură la roata din urmă. Când a întors capul am înțeles că s-a rupt o spiță, iar roata s-a făcut imediat ca cifra opt. A cedat la un km de finiș, dar asta nu mă mai deranja deloc, la urma urmei aș fi putut ajunge pe jos. Am ajuns la Portul Internațional Giurgiulești, unde ne-am făcut câteva poze, am filmat cu drona portul, Prutul și Dunărea și am mers să căutăm autobuz spre Chișinăul. Eram bucuroși că am ajuns cu bine și am trecut tot traseul!

Am găsit autobuzul, ne-am înțeles cu șoferul, am încărcat bicicletele și bagajele și am mers la o benzinărie să bem bere și să mâncăm ceva. Aveam de așteptat încă trei ore, deoarece autobuzul pornea la ora 16.

Portul Internațonal Giurgiulești, Prutul și Dunărea.

Alexandru ne-a zis că pleacă la Chișinău cu bicicleta. Luând în calcul distanța de peste 200 km de la Giurgiulești până la Chișinău și cam tot atâta de la Chișinău până la nord, deoarece el și la nord a ajuns cu bicicleta, călătoria lui a avut lungimea de peste 1000 km, comparativ cu a noastră de 614. Nebun Om!

Spre seară am ajuns la Chișinău, la gara de sud, de unde fiecare a mers spre casa sa. Mi-a fost puțin trist, deoarece am petrecut împreună o săptămână în care ne-am înțeles unul pe altul practic din jumătate de cuvânt…

Bicicletele și bagajele coborâte din autobuz, la Autogara de Sud, Chișinău.

Au trecut doar două zile de când ne-am întors, dar deja mi se făcuse dor de nebunia din acea săptămână: de drum, oameni, mâncare, dormitul sub stele și chiar de dealurile cele turbate din Călărași și Nisporeni.

Ce am înțeles după acești 613 km, 18 raioane, 9 orașe, 64 sate și o mulțime de Oameni minunați:
– A fost destul de greu.
– Antrenamentele și sportul au avut rezultat și am fost pregătit destul de bine atât fizic cât și moral pentru așa o cursă, dar mai puțin la capitolul echipamente. Echipamentele au fost de un nivel și calitate medie, adică  destul de mari și nu chiar ușoare. Am avut o încărcătură de peste 20 kg, ceea ce s-a simțit.
– Oamenii cu care am mers, sunt foarte importanți! Am fost pe aceeași undă, înțelegeam umorul unul altuia, nu ne-am supărat unul pe altul, ne-am susținut și ajutat, de aceea și drumul a fost mult mai interesant.
– Nu am avut experiență de așa călătorii. Dacă în călătoriile cu avionul peste hotare sunt aproape expert și știu a calcula bine bugetul, a lua la drum doar lucrurile necesare și a stabili traseul, atunci aici mai șchiopătez. Nu am luat în calcul bagajul, ceea ce ne-a redus viteza planificată și ne-a adăugat zile la drum, am luat ceva lucruri în plus și nu am luat careva piese de schimb, care de la greutate s-au uzat repede. La traseul următor voi lua în calcul toate acestea. 
– Alimentarea e foarte importantă. Minim aluat și mâncare grea și la maxim fructe, legume, nuci și ceva dulce. 
– Moldova nu e doar Orheiul Vechi, Cetatea Soroca, Manuc Bei, Căpriana, Duruitoarea, dar zeci sau poate sute de alte locuri la fel de interesante.
– Chiar dacă e foarte mică, țara noastră e foarte diferită. Natura, oamenii, graiul, arhitectura, problemele, sărăcia și bogăția, totul diferă de la o regiune la alta. Dacă nordul și centrul sunt regiuni mai bogate, Natura e mai frumoasă, atunci în sud oamenii sunt mult mai deschiși și primitori. 
– La următorul traseu am să fac o campanie de fundraising, pentru a dona banii colectați, cuiva care are nevoie. 

Un Mare Mulțumesc la toți cei care ne-au ajutat, ne-au susținut și ne-au urmărit!

Călătoriți, căci merită!

Linkuri utile:
Wagabond în Facebook: https://www.facebook.com/Wagabond-Travel
Wagabond în Telegram: https://www.t.me/wagabond_travel
Wagabond în Instagram: https://www.instagram.com/wagabond_travel/


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s